Definitia de cea mai larga generalitate considera depresia ca o prabusire a dispozitiei bazale cu actualizarea trairilor neplacute, triste si amenintatoare. Puternica participare afectiva, trairea profunda a acestei stari, antrenarea comportamentala consensuala sunt tot atatea argumente pentru a considera depresia o hipertimie negativa.
Asa cum a fost definite anterior, depresia se refera la “depresia simptom” si definitia nu este decat scolastica, deoarece in realitatea practica depresia apare ca sindrom sau entitate nosologica.
Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispozitia depresiva, incetinirea proceselor gandirii si lentoare psihomotorie, la care se adauga o serie de simptome auxiliare de expresie somatica. Dispozitia depresiva este traita ca “tristate vitala” (Schneiderk, 2000), pierderea sentimentelor, golire si neliniste interioara, continut perceptual cenusiu, nebulos uneori.
Incetinirea proceselor gandirii este exprimata de monoideism, incapacitatea decizionala, continut depresiv, ruminatii. Ideatia poate lua forma ideilor delirante cu character de autoacuzare, vinovatie, emotivitate, ruina etc. Depresivul traieste o stagnare a timpului intim immanent, care se desincronizeaza de timpul real; aceasta oprire a timpului trait marcheaza ansamblul tulburarilor depressive, bolnavul prezentand o incapacitate de actiune autentica.
Depresia este cel mai frecvent intalnit fenomen psihopatologic in practica psihiatrica si nu numai in aceasta.
Aproape orice sufera uneori de depresie. Majoritatea dintre noi avem perioade cand suntem tristi, letargici si lipsiti de interes fata de orice fel de activitate chiar si de cele placute.
Depresia este un raspuns normal la numeroase stresuri de viata. Printre situatiile care determina depresia (Atkinson – 2002, Smithe E. – 2002): esecul scolar sau professional, pierderea unei finite iubite si intelegerea ca boala sau varsta epuizeaza resursele sociale ale omului.
Depresia este considerate anormala numai atunci cand este disproportionate in raport cu evenimentul si continua dincolo de punctul in care majoritatea oamenilor incep sa-si revina.
Activitatile care produceau satisfactie par plictisitoare si nu mai aduc bucurii. Persoana deprimata isi pierde gradat interesul fata de hobby-uri, recreatie si activitati in familie. Majoritatea pacientilor deprimati raporteaza ca nu mai obtin satisfactie din cee ace prezenta odinioara un interes major in viata, iar multi raporteaza pierderea interesului afectiv pentru alte persoane.
Indivizii deprimati tind sa aiba o apreciere de sine scazuta, se simt inadecvati si se blameaza pentru esecurile lor. Se simt fara speranta de viitor si cred ca nu mai pot face nimic pentru a-si imbunatati viata.
Teoriile psihananalitice interpreteaza depresia ca fiind o reactie la pierdere. Oricare ar fi natura pierderii (indepartarea de fiinta iubita, pierderea statusului, pierderea suportului moral oferit de un grup de prieteni) persoana deprimata reactioneaza intens intrucat situatia actuala readuce in prim plan temerile unei pierderi timpurii care a aparut in perioada copilariei – aceasta fiind pierderea afectiunii parentale.
Din perspectiva comportamentala teoriticienii invatarii afirma ca absenta intaririi joaca un rol important in depresie. Inactivitatea persoanei deprimate si sentimental de tristate se datoreaza unei rate scazute a intaririi positive si/sau unei rate inalte de experiente neplacute (Lewinsohn, Hoberman, Teri, Hautziner, 1985; Lewinsohn, Mischel, Chaplin, Barton, 1980). Multe dintre evenimentele care precipiteaza depresia (cum ar fi moartea unei finite iubite, pierderea slujbei sau o sanatate precara) reduc intarirea obisnuita. In completare, oamenii predispusi la depresie isi pot pierde deprinderile sociale fie prin atragerea unei intariri positive, fie prin controlarea eficienta a evenimentelor aversive.